joi, 24 septembrie 2015

Not so long ago...

I was thinking about the slow motion of time, that I will never end up to be a grown-up...Frankly, my looks did not help me either to drive away the slow time illusion, because, as a cousin was saying - when I was 5 years old, I looked like I had AIDS. When I was 19 years old - people thought that I had 14 years  (some of them asked to see my ID paper in order to be convinced about my real age). I was really frustrated that all my friends, colleagues looked like ripe girls, while I was looking like a treated seed waiting to be planted.

I still remember the respect I had for my working cousins, while I was in middle school, and I envied them because they did not have any homework, nor did they had to feel the "labour pains" I felt regarding the  school tests.

I was desperate to become a grown-up, to be treated as an adult, until one day, when I realized that I am a mother and that, I want to be a child. I was dealing with a dilemma because I felt that until that point, I lived my life backward, and that the scenario of the "The curious case of Benjamin Button" movie, had me as a subject for psychiatric treatment, and that, somehow he got inspired from my life.

Lost in translation, ideologically speaking :) (like I had any idea of the meaning), I ended reading a quote that shocked me as a lightning:

"I am almost a hundred years old; waiting for the end and thinking about the beginning.


There are things I need to tell you, but would you listen if I told you how quickly time passes?


I know you are unable to imagine this.

Nevertheless, I can tell you that you will awake some day to find that your life has rushed by at a speed at once impossible and cruel. The most intense moments will seem to have occurred only yesterday and nothing will have erased the pain and pleasure, the impossible intensity of love and its dog-leaping happiness, the bleak blackness of passions unrequited, or unexpressed, or unresolved.

You get old and you realize there are no answers, just stories..."
(Meg Rosoff/Garrison Keillor`s quotes)


Two days ago, suddenly reflecting over that quote, I saw on Facebook a delicious post of Andreea Lupescu with a total stranger. Here it goes:

"Marry a man with a big heart, 'cos I can see that you are not married, listen to me. I was known in my office as "the most loved wife". We married when I was 17 years old and he took care of me all of my life. The person who loves you is not going to try to change you, life belongs to you. Everything is about luck, my father arranged our marriage.

I was walking in Cismigiu park when I saw her, she smiled me, I smiled her back and I said: You are truly beautiful! She stopped and she said:

- Do you see the red in my cheeks? It's all natural. Can you believe that I'm 90 years old?

- What is the secret?

- Gymnastics is. Every day I do gymnastics. 48 kilos - for years. All of my colleagues were wondering me about my secret. I was working in a publishing house. I wrote all of Enescu's notes, all choir's notes. I was working on tracing paper, but also, on shiny little blackboards who tired my eyes. All the notes from Conservatory are drawn by me. 

I had a colleague, a piano professor, the most beautiful girl from our office. Her husband, who was a doctor, beat her once because she did not make him soup. This is why I tell you, sweetie, to marry a man with a good soul.

- Do you want to take a picture with me?
- Sure!
- I am Andreea.
-Frida. Jewish. But, when I'll see me on the street, call me Duti, OK?

Suddenly, today I felt that I should take a walk in the Cismigiu park while I was heading to the office, being already late."



Nu demult...



Ma gandeam ce greu trece timpul, ca eu nu o sa devin mare niciodata... Ce-i drept, e ca nici fizicul nu m-a ajutat sa alung aceasta iluzie a timpului adormit, caci, conform amintirilor unei verisoare - cand aveam 5 ani aratam de parca eram bolnava de SIDA. iar cand aveam 19 ani - oamenii credeau ca am 14 ani (cativa mi-au cerut si buletinul pentru a se convinge). Eram foarte frustrata de prietenele mele care aratau ca niste fete coapte, iar eu eram in stadiu de samanta tratata pentru plantat.

Mi-aduc si acum aminte cu cat respect ma uitam la verisorii mei care lucrau, iar eu eram abia in gimnaziu, si ii pizmuiam in sinea mea ca ei nu au teme de facut, si nici nu-i trec "durerile facerii" atunci cand urmeaza a fi ascultati, asa cum sufeream eu. 

Tare mult mi-am dorit sa fiu mare, sa fiu tratata ca un adult, pana cand, intr-o zi, m-am pomenit ca sunt mama si ca imi doresc sa fiu copil. Eram intr-o dilema intrucat simteam ca mi-am trait toata viata invers, si ca, ala care a scris scenariul filmului "The curios case of Benjamin Button", m-a avut pe mine ca studiu de caz patologic si s-a inspirat din viata mea.

Pierduta asa prin viata mea, ideologic vorbind:))) (de parca-as stii ce inseamna asta), iata ca intalnesc acest citat care m-a scuturat ca un fulger (incerc o traducere):

"Am aproape o suta de ani; asteptand sfarsitul, si gandindu-ma la inceput.
Sunt lucruri pe care trebuie sa ti le spun, dar oare, ma vei asculta daca ti-as spune cat de repede trece timpul?
Stiu, iti este imposibil sa iti imaginezi asta.
Oricum, iti pot spune ca te vei trezi intr-o zi doar ca sa descoperi ca viata a trecut pe langa tine cu o viteza imposibila si cruda. Cele mai intense momente ti se vor parea ca s-au intamplat ieri si nimic nu va sterge durerea si placerea, intensitatea imposibila a dragostei si a ei fericire entuziasta, intunecimea dezolanta a pasiunilor neimpartasite, neexprimate, sau nerezolvate.
Vei imbatrani si vei realiza ca nu exista raspunsuri, ci doar povesti..."

(Meg Rosoff/Garrison Keillor`s quotes)

Acum doua zile, gandindu-ma din senin la aceasta reflectie asupra vietii si timpului (cu atat mai mult cu cat ma gandeam la scopul blogului),  pe Facebook apare o postare delicioasa a Andreei Lupescu, pe care o redau mai jos:

"Să îți iei un om de suflet, văd că ești necăsătorită, ascultă la mine! Eu eram cunoscută în birou ca "cea mai iubită soție". Ne-am căsătorit când aveam 17 ani și a avut grijă de mine toată viața. Cine te iubește, nu încearcă să te schimbe, viața îți aparține. Totul ține de noroc, mie tata mi-a aranjat căsătoria."
Mergeam prin Cișmigiu, când am văzut-o, mi-a zâmbit, i-am zâmbit și i-am spus "Sunteți foarte frumoasă!" S-a oprit și mi-a zis:
- Draga mamii, vezi rozul asta din obrajii mei? E natural. îți vine să crezi că am 90 de ani? împliniți pe 1 mai? 


- și care-i secretul? 

- Gimnastică. Gimnastică în fiecare zi. 48 de kilograme. De ani de zile. Toate colegele de la muncă mă-ntrebau cum reușesc să arăt așa bine. Eu lucram la o editură. Am scris toate partiturile Enescu, toate partiturile de cor. Lucram pe foaie de calc, dar și pe niște tăblițe lucioase, care îmi oboseau ochii. Toate partiturile de la Conservator sunt desenate de mine. 

Aveam colegă o profesoară de pian, era cea mai frumoasă fată de acolo. Soțul ei, medic, a bătut-o într-o seară că nu i-a făcut ciorbă. De-asta-ți zic, scumpo, important e să fie un om cu suflet.



- Facem o poză? 

- Hai. 

- Eu sunt Andreea. 

- Frida. Evreică. Dar când ne mai vedem pe stradă mă strigi Duți, bine?


Ca din senin, azi am simțit să merg prin Cișmigiu până la birou, chiar dacă întârziasem deja. 


Recunosc, prin firea mea, imi place sa ascult oamenii vorbind, sa mi se depene povesti demult traite, sa invat din experienta altora. Acum, citindu-le pe cele doua doamne, cine imi poate spune ca batranii nu sunt adorabili, si ca nu sunt un adevarat izvor de intelepciune? Da, stiu, sunt si exceptii in persoanele fara suflet care indiferent de varsta nu inceteaza a-si scoate in evidenta goliciunea sau saracia spiritului, dar oare nu le facem o nedreptate celorlalti cand le ignoram sfaturile si ii punem la colt cu binecunoscuta "prapastie intre generatii"?
Eu zic ca da, sau poate ca doar ce am inceput sa realizez ca de fapt sunt si eu trecuta clasa "generatiei trecute", si, pe nesimtite incep sa asimilez mai usor mesajul lor, si, mai ales sa constientizez ce comoara se ascunde in privirea atoatestiutoare a batranilor. De multe ori m-a emotionat gestul cald al batranilor de a ma lua de mana, de a ma cobora pe banca ( sau scaun) si a incepe sa povesteasca. Simteam cum un titan al vietii imi spune non verbal: "E timpul sa asculti si sa inveti". E cea mai frumoasa si umila declaratie de dragoste pentru umanitate.
Si nu, nu o uit nici pe bunica care ne citea in ghioc si ne intreba inainte de a incepe procesul ghicirii: "Din pat ai chicat (a cadea, pica - era moldoveanca), cacat ai mancat? 
P.S. Trebuia sa raspunzi da, altfel nu putea sa-ti citeasca in ghioc :)))).

P.S. 1 - Multumesc Andreea Lupescu pentru permisiunea de a impartasi experienta-ti minunata:)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu