duminică, 31 ianuarie 2016

La opera, birjar!

Masa pentru pentru doi, cadru intim, restaurantul meu de suflet, data - 31 decembrie 2015. Am spus in soapta ca mi-as dori sa mergeam din nou la opera, caci nu mai fusesem de 7 ani, si imi era dor, nespus de dor.  
Trec sarbatorile, A. se duce la munca, si primul telefon pe care il primesc de le el e pe subiectul Opera: "Mergem la toate, da? Am rezervat deja la Aida si Traviata, sunt in data X, Y..., stam in loja ..." Deja imi vajia capul, prea multe date pentru mine, si oricum ma luase prin surprindere.
Daca nu stiati,  A. are memoria aproape inexistenta, iar faptul ca acum nu numai ca isi amintise, dar si actionase, m-a emotionat vizibil:). 

Mi-am scos paltonul cel nou si, la opera, birjar!







Boooon, si am fost la Aida...Cand am ajuns acolo si am impins usile grele de cristal, am pasit pentru o milisecunda in alta epoca, inconjurata de forfota caracteristica, de voci necunoscute si de parfum de lume. Am facut o poza la panoul de onoare ce tocmai fusese eliberat de o doamna incredibil de frumoasa pentru cei 70 de ani pe care ii avea (i-am aproximat varsta), si foarte eleganta desi, cu toate analizele mele stilistice, nu purta nimic extraordinar (o pereche de pantaloni negri clasici, si o bluza neagra si insertii aurii). Dar atitudinea...era de nota 10!



Mi-a placut foarte mult muzica, punerea in scena, actorii-cantaretii de opera, si am fost impresionata profund de ambitusul Aidei care reusea sa ii acopere pe toti cantaretii de pe scena...si la un moment dat nu erau "decat" vreo 40-50 de oameni.

A fost o seara reusita...a carei perfectiune a fost stirbita de zapada care se asezase subtil pe masini si caldaram. Ce a urmat a doua zi, cu totii stim...potop de nea!

Si pentru ca deja aveam biletele luate la Traviata, am ales sa infruntam viscolul si sa mergem si a doua saptamana la opera. Toate operele imi plac, mai putin Barbierul din Sevilla (m-au traumatizat profesorii din liceu), dar Traviata este deosebita. Muzica e sublima!

Si a inceput piesa cu un decor potrivit, cu toalete bogate in detalii si cu o actrita-cantareata de opera foarte buna - care reusea sa cante din orice pozitie. Paranteza: pe parcursul piesei nu a trebuit sa cante in postura liliacului, in rest a acoperit toate pozitiile si s-a descurcat minunat. Revin la piesa si, in al doilea act ma arat mirata de imbracamintea actritei care era formata dintr-un pantalon si o bluza semitransparenta, cu o mini esarfa la gat. Imbracamintea nu era indecenta, dar era cu totul altceva decat ceea ce am fost obisnuita la aceasta piesa, adica rochii lungi, din catifea, grele, de abia se miscau actritele pe scena, caci pana la urma se evoca timpurile de la 1800. Asa ca am chicotiti putin amuzata de schimbare si m-am lasat dusa de muzica pana la...

Pana in actul al treilea cand a trebuit sa fac fata unui amalgam de stari: uimire, indignare, rusine, greata...am uitat complet de muzica, de fapt. Ce s-a intamplat? Ei bine, in aceast act are loc o petrecere a nobilimii din Paris la care participa si niste tiganci - Corul tigancilor. Melodia este foarte frumoasa, vesela, antrenanta, numai ca cel care a gandit noua punere in scena a piesei a facut abstractie de publicul tinta si de varsta actritelor-cantarete ce formeaza corul.
Sa ma explic: scena a debutat cu vreo patru actrite cocotate pe mese. Una avea in jur de 30 de ani, restul erau la 55-60 de ani. Ca doar erau acolo, nu e mare scofala, dar incercau sa danseze lasciv, languros, striptease club like. Pe masura ce scena se aglomera cu alte cantarete, toate intrau in aceeasi frenezie a dansului deocheat...Pe vecinul meu din spate l-am auzit razand in hohote ca uneia dintre actrite i se vedeau chilotii de la atata cracanat. Repet, din tot ansamblul corului, cred ca vreo 4 aveau varsta intre 25-35 de ani, restul bateau spre pensionare. Sa vezi niste bunici ca mimeaza dansul la bara, ca se cracaneaza, ca isi ridica poalele-n cap, ca stau in pozitia capra si stau sa li se puna mana pe fund (asa s-a terminat Corul tigancilor) - va asigur ca veti avea aceeasi reactie, veti pune capul in pamant. Momentul a fost plin de grotesc si de tristete...nu-mi venea sa cred ce minte bolnava a avut regizorul sau ce o fi ala, de a inteles sa deprofesionalizeze componentele corului in stilul Dragusanu like. Credeam ca e de la sine inteles ca cei ce vin la opera nu vin pentru a vedea cururi goale, asa ca este o enigma totala ce "pisici" a urmarit aceasta punere in scena. Pot doar sa confirm ca nu numai eu am fost oripilata.

Finalul a fost grandios, cu o Violeta ce a cantat impecabil, si da, la sfarsit, pe obrazul multora am ghicit urma unei lacrimi. Asa ca o sala intreaga a aplaudat minute bune...A fost sublim!


3 comentarii:

  1. Io-te cine vorbeste?!? Fata cu structura osoasa perfecta!!! Imi lipsesti cu atat mai mult cu cat stiu ca esti asa departe:)

    RăspundețiȘtergere