sâmbătă, 31 octombrie 2015

Tacere sau Amintire

Stiu, exact acum cand toata lumea este indemnata la tacere cu privire la tragicul eveniment din Colective, eu aleg sa vorbesc, sa-mi amintesc, sa povestesc. Nu vreau sa pozez in pestele care inoata impotriva curentului, caci cu siguranta eu as fi pestele care zburda pe campii, zboara ca fluturii etc...intelegeti voi, pur si simplu nu sunt din "the picture". 

Sambata, ora 4:00 dimineta - ma trezesc multumita fetei mele care, cu deosebita consideratie pentru nervii mei, ii place sa lase lumina aprinsa pe unde trece, cu muzica deschisa pe Goose Club etc. Intrucat mi-a zburat somnul si calculatorul era deschis, m-am apucat sa bantui pe Facebook unde am citit un mesaj in engleza al unui DJ (nici macar nu stiu cum am ajuns sa-l citesc, cine e) care transmitea ca este profund indurerat de tragedia din Bucuresti!!! Chiar daca n-am cablu, tot sunt la curent cu stiri din Romania, si cum, atunci cand m-am culcat totul era in regula, m-am gandit ca tipul e in alte sfere, asa ca nu stie despre ce vorbeste.

Doua minute mai tarziu si cinspe' posturi citite pe FB mi-au dezvaluit realitatea cruda in care traim. Primul gand a fost: Ce rahat? Au innebunit astia cu totii!!! Apoi, m-am calmat si am apreciat ca poate nu e totul asa de grav, ca au incercat jurnalistii sa exploateze la maxim un mic accident...si aici s-a terminat totul. M-a chemat fata la somn.

Pana sa adorm, m-a urmarit vestea - totusi, 5 morti (la ora accea cam atat se estima ca ar fi numarul mortilor)...asta chiar cosmar de Halloween, sa vezi ce satisfactie vor avea cei care sunt impotriva acestei sarbatori - ma refer la fanatici (eu nu o serbez, dar nici nu ii blamez pe cei care o fac).

Si cand m-am trezit - tarziu in ziua - mi-am amintit instant de tragedie si am inceput sa ii spun sotului despre eveniment, sa mai citesc, sa ma docuemntez. Insa, nimic, dar nimic din ce am citit nu a putut sa rascoleasca atat de adanc in mine, in memoria mea si in celulele musculare (ma apucasera niste contractii musculare imposibil de definit), ca marturia asistentei de pe Salvare. Doamne, abia atunci am inteles ce Iad au trait copii aceia, si, odata cu stergerea lacrimilor si cutremurarea la propriu, m-a izbit racnetul lui...la fel de viu ca acum 15 ani.

Eram in liceu, la ora de Desen tehnic cu dl. Fulger, in cabinetul de desen tehnic de la etajul doi , cand am auzit un urlet...am crezut ca e un golan care a baut prea mult si acum isi refuleaza frustarile prin metoda "urlu ca sa ma racoresc". Au mai urmat doua urlete si am inceput cu totii sa radem, inclusiv profesorul, care era un dur de felul lui...pana cand a inceput sa fie un urlet prelung, animalic, salbatic, ce sfasia feroce distanta dintre noi, care ne-a sters instinctiv zambetele, ne-a topit rasetele, si ne-a facut pe toti sa sarim din banci si sa ne uitam pe fereastra (aceasta sala de clasa era orientata chiar spre zona accidentului).

Un om ardea chiar langa intrarea profesorilor in liceu, luase foc in masina...incerca sa repare ceva (asta am aflat mai tarziu), iar sunetele pe care le scotea ne-au aratat intr-o proportie infima ce chinuri suferea acel om. Nu mai tin minte imaginea lui, dar racnetele lui m-au urmarit mult timp, alaturi de sentimentul de vinovatie ca am ras la primele urlete.

Intrucat el a luat foc foarte aproape de liceu si de conducta de gaz a liceului s-a hotarat de urgenta sa fim evacuatii cu totii si trimisi acasa si, desi, asta ne-a scutit de urmatoarele doua ore, nu am vazut pe nimeni din clasa mea fericit. Toti eram cu noduri in gat si lacrimi in ochi, toti ne simteam vinovati ca am ras si ca nu l-am ajutat omul acela, si cred ca...toti eram bantuiti de urletele acelea prelungi, sfasietoare, chinuitoare, dureroase prin ele insele. Eram in soc desi nu vazusem mare lucru, dar ceea ce auzisem (stiu, ma repet, dar...) ne-a marcat pe toti...era urletul mortii. 

A doua zi am aflat ca omul respectiv a murit, iar noi am fost ultimii care i-am auzit glasul...si asta a adancit sentimentul de vinovatie. Cum de stiu asta? Ei bine, nimeni nu a mai ras si nimeni nu a adus in discutie cat de idioti am fost ca am ras la primele urlete.

Ironia sortii face ca si sotia omului respectiv era in spital in acea zi - tocmai ce ii daruise un copil, o fata! pe care nu avea sa o vada niciodata, sa o sarute si sa o plimbe...

Cam trei ani a durat bantuirea mea cu acele urlete infioratoare, cu unul singur...

Ce au trait si auzit copii aia in seara de 30-31 octombrie 2015...nu se va sterge niciodata. NICIODATA!


Condoleante!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu